Das hießt was... für mich.

Este marți seara și eu am ajuns acasă târziu. Am încuiat ușa după mine, m-am descălțat, mi-am aruncat rucsacul pe tejgheaua care separă bucătăria de restul camerei și mi-am întins oasele pe canapea. Este genial să stai tolănit la aer condiționat după ce ai alergat șase ore prin caniculă de 36 de grade, praf și trafic. Îmi amintesc că am o doză de ice tea în frigider dar mi-e mult prea lene să mă ridic să o iau. Mai încolo. Mă gândesc că era bun un câine din ăla care știe să deschidă ușa la frigider și să îti aducă berea, și mă pufnește râsul. Dacă știe să se hrănească și să se plimbe singur, cumpăr doi!

Mă întorc spre laptop și pun niște muzică bună, apoi dau lock screen pentru că mă enervează lumina. Încep să ațipesc cu ochii întredeschiș ațintiți pe geam la clădirea de vis-a-vis, care e cu vreo 30 de etaje mai înaltă decât blocul meu. Gridul de geamuri o face să arate ca un display imens de rezoluție proastă. Fiecare pixel alb înseamnă câte cel puțin un angajat uitat de lume, care își vede cuminte de treaba lui. Întrega fațadă devine, pe timp de noapte, un display al abandonului social.

Mă gândesc la ultima carte citită și la fețele oamenilor din metrou. Mâine dimineață începe concediul de 4 Iulie. De tuns m-am tuns. De închiriat mașina, am închiriat mașina... (mă rog, mai bine zis s-a închiriat mașina). Îmi aduc aminte că trebuie să o iau pe Andrada de la aeroport, probabil ar trebui să mă uit la ce oră ajunge ca să îmi pun alarma, dar mi-e lene să deschid ochii acum. Mai încolo. Licența mi-a zis Vali ca a printat-o, de trimis mailuri am trimis... check, check și check. Buuun... bună treabă. Hai că până la urmă am rezolvat câte ceva azi, pot să îmi acord timp să mă gândesc și la ale mele.

Fără să vreau, ca în fiecare zi, îmi alunecă gândurile la cineva. Încep să zâmbesc și mă întreb dacă i-o fi bine. Mi-e lene să mă întorc să mă uit la ceas, dar probabil că acum în România e spre dimineață. Mă liniștește gândul ăsta, mă întind până îmi trosnește spatele și apoi mă așez și mai comfortabil în pernă. Cum stăteam așa, aud "blip"-ul familiar GTalk-ului. Mă încrunt pe întuneric. Asta înseamnă că trebuie să deschid ochii și să ridic monitorul de la laptop? Futu-i, și ațipeam așa de bine... poate chiar aș fi visat frumos...

* * *

Îmi pare bine că m-am uitat. Mă bine dispun când văd că mi-ai scris. Începem să povestim răzleț, între timp eu mă uit de ora întâlnirii cu Traian și încerc să aflu când aterizează Andrada, care acum e offline și s-ar putea să fi uitat să îmi zică cu ce zbor vine.

Din când în când, mai trec prin tab-ul de GMail să văd ce îmi mai scrii, dar deodată îmi dau seama că discuția ia o întorsătură ciudată. Îmi povestești cum ai scos pe cineva în oraș. Cumva... mi se pare cute. Apoi îmi zici că ați fost într-un loc special... inspirat de la mine.

Poftim?!

Îmi îngheață ochii pe chat. Citesc rahaturile alea de cuvinte din nou și din nou. E chiar și un typo. Mai trimiți o linie de chat în care îl repari cu tact. Nu de alta, dar ca să fie super clar totul. În continuare nu îmi pot lua ochii de la fereastră. Devin conștient de tot: de respirație, de temperatura camerei, de puls... vreau să scriu ceva dar nu știu ce. Nu am cuvinte. Îmi vine în minte un singur lucru: "Ai dus pe cineva... in locul MEU de cules gândurile? Ai dus pe cineva... unde te-am dus EU pe tine?"

Culmea, nu mă mai simt furios. Sunt doar foarte, foarte jignit. OK, am înțeles că nu simți aceleași lucruri pentru mine. Am acceptat că m-ai făcut să mă simt în cele din urmă inutil și demn de milă. Mi-am pierdut focusul și concentrarea, am început să mă lamentez zilnic de tot și toate, să fac atacuri de panică și să iau Extraveral ca să nu clachez de tot. Tot timpul ăsta am zis că nah... nu e vina ta. Am împărtășit cu tine tot ce am avut eu mai drag: prieteni, hobby-uri, energia, muzica și filmele preferate, credințele, locurile de meditat, încrederea în potențialul tău... și tu ce-ai facut?

Te-ai căcat în sufletul meu, asta ai făcut. În loc să le prețuiești între noi, ai început să copiezi trăirile mele cu altcineva, crezând că... ce? Că ești "eu"? Well, nu ești. Nu mă pot abține să nu mă simt deodată incredibil de folosit. Am știut că sunt naiv, dar aveam încredere într-o responsabilitate și maturitate pe care nici nu le concepi, dar apoi să le ai.

Și apoi vii și îmi vorbești MIE că dezamăgirea ne pune pe picior de egalitate? Când eu te las să ștergi cu mândria mea pe jos după bunul plac, vii tu și îmi zici că te-am dezamăgit? Nu îmi imaginez ce ai fi vrut să dau mai mult ca să nu te dezamăgesc. Un om sănătos la cap în locul meu sigur nu ar fi ajuns să se deprime din cauza cuiva care îl tratează așa.

Închid ecranul de la laptop și mă las înapoi în canapea. S-au stins aproape toate luminile de pe fațada clădirii de vis-a-vis. Au plecat și amărâții ăia acasă în sfârșit. Peste 4 ore mă trezesc să merg la aeroport... am chef să le dorm, pur și simplu simt că nu merită energia de a mă mai gândi la lucrurile astea. Câteva luni de zile mi-au ajuns, sper eu, pentru tot restul vieții.

Unde sunt prietenii de mers la bere din liceu, să îmi zică că sunt prost la cap și să mă respect mai mult? Niciodată de când ne cunoaștem n-au greșit.