Acum câteva seri am ieșit în oraș cu trei colegi de la muncă care spuneau că vor să bea niște vin prin Little Italy. Nu am mai fost de aproape o lună în Little Italy și cum a trebuit să amânăm din cauza vremii ploioase o excursie pe care o organizerăm în acest weekend, lui Marek și lui Richard le-a venit ideea oarecum firească să ne strângem mai mulți și să ne facem praștie. A fost cam din scurt, dar tot ne-am adunat câțiva.
A fost o ieșire destul de reușită, s-a vorbit despre drumeția pe care am amânat-o, despre educație, despre politică, și despre alte astfel de subiecte care tind să intre brusc în domeniul de expertiză al omului de rând după niște pahare sănătoase de demisec. La plecare mi-am dat seama că nu mai am deloc cash în portofel, și pentru că eram singurul în situația asta, s-a convenit imediat să plătesc eu cu cardul și să îmi însușesc în schimb grămada de bancnote care s-a strâns între timp pe masă.
A doua zi de dimineața m-am trezit târziu, puțin mahmur, cu o durere de cap care nu se putea decide dacă să îmi treacă sau chiar să înceapă să mă doară. M-am dus, frecându-mă la ochi, spre frigider, l-am deschis, și apoi am dat din cap resemnat, în semn de amintire: "E gol, frateee!! Daca nu pui nimic în el... n-are să apară de la sine."
OK... nici o problemă... am totul sub control. E o gheretă pe Madison, la nici 100m de ușa blocului, care vinde hotdog-i și cafea. Trag peste maioul în care dormisem primul tricou care îmi iese în cale, îmi iau pantalonii pe care i-am avut la mine cu o seară înainte și cobor în șlapi să îmi satisfac nevoia post-bahică de mic dejun.
Cer un hotdog si o cafea. "That'll be $2.01...". OK, o secundă. Bag mâna în buzunarul din spate și îmi aduc aminte că mi-am lăsat portofelul pe masă. Rahat. Când să mă pregătesc să îi zic vânzătorului că mă întorc în 5 minute, îmi dau seama că în buzunarul din față stânga am bancnotele din seara precedentă de la bar. Scot teancul, iau trei bancnote de un dolar și i le întind nepăsător omului, în tot acest timp cu ochii strălucindu-mi la cafea si la hotdog.
Fără să mă întorc cu spatele măcar, sau să aștept restul, încep să devorez pe loc hotdog-ul. El începe să scormonească prin borcanul de mărunțis, dar eu nici nu-l bag în seamă. "You can bring me a penny next time.", și îmi lasă unul dintre dolari pe tejghea. Bag și restul de mâncare în gură, iau dolarul cu o mână și cafeaua cu cealaltă și mă duc, ceva mai liniștit, înapoi spre casă. În timp ce băgam bancnota în buzunar, zăresc cu coada ochiului ceva deosebit la ea. Ceva roșu. Bancnotele nu ar trebui să fie roșii, ar trebui să fie verzi. O scot înapoi și mă uit mai atent.
Cu cerneală roșie, era ștampilat pe una dintre fețele bancnotei un URL. O tot întorc pe o parte si pe alta în lift, dar nu mai e nimic altceva. Scot restul de bani din buzunar, îi frunzăresc, dar nu mai găsesc nici un însemn pe nici unul dintre ei. E doar pe dolarul ăla. Cum intru în casă, mă reped la laptop să văd despre ce e vorba. Un site care mă roagă să îmi trec numele de botez, data, numele orașului în care am avut bancnota în mână și seria și numărul ei.
Ah :). Mi-am dat seama despre ce e vorba. Completez rapid formularul și apoi îmi apare o listă. Dau scroll cu sete prin ea: California, California, California, Arizona, Alberta, Montreal, Londra, Paris, Viena, București... whoa... stai un pic. Mă uit iar la bancnotă: vrei să zici că ăsta a fost în București acum trei luni?!? Mă uit mai departe, o grămadă de orașe de prin America, nici unul dintre ele New York. În dreapta sunt trecute scurte descrieri despre cum au ajuns oamenii să țină acel dolar în mână și cum l-au repus în circulație. Ultimul sunt eu.
Nu știu de ce, dar m-am înveselit. Țin în mână un dolar care a sărit de pe continent pe continent, din țară în țară, în doar cincisprezece luni de când a fost ștampilat. Cine știe câtă cofeină a cumpărat în total dolarul ăsta. Sau cât alcool. Sau pizza... în fine, ați prins ideea.
Desigur, nu era bancnota aia mai specială. Aceeași poveste se întâmplă cu toți banii. Dar presupun că nu m-am gândit până acum niciodată foarte serios la asta.
Nu-i o afacerea rea. Cu fiecare om care scrie câte o intrare în lista aia, valoarea reală a acelui dolar crește cu... "doi cenți".
