Wednesday, June 20, 2012

Ich traue nicht mehr auf Frieden

După vara anului 2010, viața mea s-a schimbat foarte mult.

Poate cel mai important aspect în plan personal a fost începutul sfârșitului definitiv al relației mele. Acea relație a fost proabil cel mai frumos și mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Simțeam că nimic nu m-ar putea atinge cu adevărat și că pot realiza orice. Credeam că muncesc pentru ceva: pentru noi. Nu strângeam din dinți când auzeam alarma la 6:50am, chiar și după nopți întregi de nesomn, și nu simțeam oboseală. Nu îmi făceam griji pentru nimic, și lucrurile mergeau înainte orice ar fi. Eram un om puternic.

Dar chiar mult înainte să mă îmbolnăvesc, distanța a început să își spună cuvântul. Încet-încet, am început să nu ne mai înțelegem reciproc workoholismul. Glumele trebuiau explicate, discuțiile pe net se transformau în certuri la oboseală. Iar după pneumonia din 2010, eu n-am mai fost același. N-am mai avut încrederea pe care o avusesem înainte, n-am mai avut aceeași energie. Obosisem.

Într-o seară, înainte să ne despărțim și să mergem fiecare acasă, n-a mai răbdat și mi-a spus ceva ce mi-am notat mai apoi pe un bilețel pe care l-am pus într-o carte: "Am impresia că nu te mai cunosc. S-a schimbat ceva la tine. Parcă și atunci când râzi, te forțezi, și ai ochii tot triști." Avea dreptate, eram trist și nu mai aveam încredere în nimic.

Am început să îmi investesc toată energia într-un nou grup de oameni. Vedeam în ROSEdu un nou început, un mod de a construi viețile celor din comunitate fără să fie nevoie de pile sau de bani. Îmi făcea plăcere să muncesc pentru ROSEdu, și vroiam să pot demonstra că există în comunitate loc și pentru algoritmică. Eram foarte mulțumit de fiecare dată când puteam să dau ceva înapoi, și simțeam că pot oferi prin ROSEdu implicarea pe care aș fi vrut să o ofer unei relații.

Prieteniile mele față de colegii de grupă și de an au devenit mult mai adânci și mai sincere. Chiar dacă și în anii întâi și doi făcuserăm beții și idioțenii cu colegii de cameră sau de modul, anul trei a fost de departe cel mai sălbatic, cu metri de bere, ieșit în oraș, excursii spontane pe vârful Ciucaș, trolling cu profesorii pe forumuri, etc. Nu mă părăsise complet negativismul, pentru că mă simțeam încă singur și nesigur pe mine, dar era OK, acum mă simțeam și bine. Am cunoscut oameni, dar respingeam din subconștient ideea unei relații, nu îmi înfruntasem problemele și nu mă iubeam pe sine suficient ca să fac ceva în privința asta. Trăiam single și oarecum iresponsabil și mă simțeam bine.

Apoi în vară am plecat în California. Acolo am început să mă vindec cu adevărat și să învăț iar să mă iubesc iar pe sine. În prima jumătate a verii am fost în continuare un om destul de amar și negativist în aspectele personale. S-a întâmplat să am și insomnie foarte rea, nu puteam dormi și dacă reușeam să adorm, visam rău în fiecare noapte. Dar mi-am format o rutină sănătoasă în care mergeam la sală, mâncam relativ OK și nu trebuia să îmi fie mereu frică că ceva ar putea să meargă rău. Ieșirile în sălbăticie mi-au redat liniștea interioară și am învățat din nou să mă entuziasmez de lucruri și să fiu puternic. Abia așteptam să merg la Yosemite, la Grand Canyon, sau la Lake Tahoe, și mă bucuram ca un copil de fiecare dată când puneam cortul undeva în natură.

După ce m-am întors în țară, am conștientizat limitările rutinei în care mă cufundasem în anii precedenți. Am început să văd deodată sictirul cu care ni se preda la facultate, inutilitatea a jumătate din ceea ce învățam, și am început să mă simt deodată golul din viața mea. Revelionul a fost unul dintre momentele totuși deprimante din ultimul an de facultate, și după revelion ajunsesem atât de cinic, încât am început să povestesc prietenilor apropriați despre cum mă simțeam. Concluzia mea, exprimată pentru prima dată cu voce tare pe 1 Ianuarie în Cora de la Lujerul, era că nu voi putea da mai mult din mine profesional până nu îmi rezolv viața personală. Eram, bineînțeles, singur, dar acum eram foarte sigur pe mine și mă maturizasem față de doi ani în urmă. Am încercat să repar relația precedentă, dar ne-am dat seama amândoi că nu are sens. Vroiam cariere diferite și n-am fi putut sta geografic împreună. Ne maturizaserăm foarte mult amândoi, dar în procesul ăsta ne-am înstrăinat. Trebuia să ne întâlnim să petrecem vacanța intersemestrială împreună, dar nu s-a întâmplat asta. Am băut jumate de sticlă de vodka de supărare, și m-am trezit a doua zi după masă pe podeaua din sufragerie, cu una din mahmurelile cele mai crunte din viața mea de alcoolist. Nu ne mai văzuserăm față în față de jumătate de an, și atunci după altă jumătate de an. Se terminase.

Am vrut să îmi redobândesc libertatea personală și m-am reapucat de fumat. De asemenea, am început să am încredere și să îmi facă plăcere să petrec timpul cu cineva. Dacă cu un an înainte m-aș fi limitat la beții și glume, acum chiar aveam răbdare și curiozitate să văd dincolo de defecte, de momentele enervante și de masca pe care o afișăm cu toții în public. Am descoperit un temperament și o bunătate foarte familiare care mă bine dispuneau fără să vreau și am început să zâmbesc cu o sinceritate și o bună dispoziție pe care nu le mai avusesem de ani de zile. Fusesem trist și neîncrezător atâta timp și acum nu îmi venea să cred cât de ușor îmi este să vorbim și că nu trebuie să stau să mă explic la fiecare pas.

Totuși nu mi-a fost ușor să îmi dau voie să mă atașez iar de cineva, și a fost nevoie de persoana potrivită ca să pot face acest pas. Am bănuit că m-ar putea durea în cele din urmă, și m-am gândit foarte mult la asta și la riscul de a mă simți iar ca ultimul om de pe pământ. Mi-a fost incredibil de frică, dar buna dispoziție și sentimentul de împăcare pe care mi-l aducea m-au convins să trec peste bariera autoimpusă. Privind în urmă, nu aș fi făcut altfel. Nu alegi de cine te îndrăgostești în viață, ci mai degrabă cauți moduri de a trăi cu asta și de a supraviețui. Pentru a doua oară de când exist, am reușit să pun pe cineva înaintea mea, din toată inima. Pentru a doua oară, am simțit că nu există nimic de nerezolvat, că pot face orice, că munca mea are un sens și că sunt cel mai liniștit om de pe pământ.

Dar într-un fel, de această dată am greșit. Nu prin ceea ce simt, n-aș putea schimba ceea ce simt nici dacă mi-aș dori asta. Pur și simplu prin natura lucrurilor. Mi-am deschis o parte din suflet, și am pierdut-o. Nu pot și nu vreau să o mai iau înapoi.

Mi-am dat voie să sper că am trecut peste acel ev mediu plin de nesiguranță și lipsit de perspectivă pe care l-am avut în facultate, dar am fost pus în fața unui alt tip de ură la adresa propriei mele persoane: inutilitatea și hopelessness-ul. Este vorba despre o ură de sine și o dezamăgire care mă consumă și mă obosesc în fiecare zi până când îmi vine să tremur și mă doare pieptul, și mă simt incapabil de a mai avea încredere în orice.

Yet again, I hate myself.

No comments:

Post a Comment