Wednesday, June 20, 2012

Ich traue nicht mehr auf Frieden

După vara anului 2010, viața mea s-a schimbat foarte mult.

Poate cel mai important aspect în plan personal a fost începutul sfârșitului definitiv al relației mele. Acea relație a fost proabil cel mai frumos și mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Simțeam că nimic nu m-ar putea atinge cu adevărat și că pot realiza orice. Credeam că muncesc pentru ceva: pentru noi. Nu strângeam din dinți când auzeam alarma la 6:50am, chiar și după nopți întregi de nesomn, și nu simțeam oboseală. Nu îmi făceam griji pentru nimic, și lucrurile mergeau înainte orice ar fi. Eram un om puternic.

Dar chiar mult înainte să mă îmbolnăvesc, distanța a început să își spună cuvântul. Încet-încet, am început să nu ne mai înțelegem reciproc workoholismul. Glumele trebuiau explicate, discuțiile pe net se transformau în certuri la oboseală. Iar după pneumonia din 2010, eu n-am mai fost același. N-am mai avut încrederea pe care o avusesem înainte, n-am mai avut aceeași energie. Obosisem.

Într-o seară, înainte să ne despărțim și să mergem fiecare acasă, n-a mai răbdat și mi-a spus ceva ce mi-am notat mai apoi pe un bilețel pe care l-am pus într-o carte: "Am impresia că nu te mai cunosc. S-a schimbat ceva la tine. Parcă și atunci când râzi, te forțezi, și ai ochii tot triști." Avea dreptate, eram trist și nu mai aveam încredere în nimic.

Am început să îmi investesc toată energia într-un nou grup de oameni. Vedeam în ROSEdu un nou început, un mod de a construi viețile celor din comunitate fără să fie nevoie de pile sau de bani. Îmi făcea plăcere să muncesc pentru ROSEdu, și vroiam să pot demonstra că există în comunitate loc și pentru algoritmică. Eram foarte mulțumit de fiecare dată când puteam să dau ceva înapoi, și simțeam că pot oferi prin ROSEdu implicarea pe care aș fi vrut să o ofer unei relații.

Prieteniile mele față de colegii de grupă și de an au devenit mult mai adânci și mai sincere. Chiar dacă și în anii întâi și doi făcuserăm beții și idioțenii cu colegii de cameră sau de modul, anul trei a fost de departe cel mai sălbatic, cu metri de bere, ieșit în oraș, excursii spontane pe vârful Ciucaș, trolling cu profesorii pe forumuri, etc. Nu mă părăsise complet negativismul, pentru că mă simțeam încă singur și nesigur pe mine, dar era OK, acum mă simțeam și bine. Am cunoscut oameni, dar respingeam din subconștient ideea unei relații, nu îmi înfruntasem problemele și nu mă iubeam pe sine suficient ca să fac ceva în privința asta. Trăiam single și oarecum iresponsabil și mă simțeam bine.

Apoi în vară am plecat în California. Acolo am început să mă vindec cu adevărat și să învăț iar să mă iubesc iar pe sine. În prima jumătate a verii am fost în continuare un om destul de amar și negativist în aspectele personale. S-a întâmplat să am și insomnie foarte rea, nu puteam dormi și dacă reușeam să adorm, visam rău în fiecare noapte. Dar mi-am format o rutină sănătoasă în care mergeam la sală, mâncam relativ OK și nu trebuia să îmi fie mereu frică că ceva ar putea să meargă rău. Ieșirile în sălbăticie mi-au redat liniștea interioară și am învățat din nou să mă entuziasmez de lucruri și să fiu puternic. Abia așteptam să merg la Yosemite, la Grand Canyon, sau la Lake Tahoe, și mă bucuram ca un copil de fiecare dată când puneam cortul undeva în natură.

După ce m-am întors în țară, am conștientizat limitările rutinei în care mă cufundasem în anii precedenți. Am început să văd deodată sictirul cu care ni se preda la facultate, inutilitatea a jumătate din ceea ce învățam, și am început să mă simt deodată golul din viața mea. Revelionul a fost unul dintre momentele totuși deprimante din ultimul an de facultate, și după revelion ajunsesem atât de cinic, încât am început să povestesc prietenilor apropriați despre cum mă simțeam. Concluzia mea, exprimată pentru prima dată cu voce tare pe 1 Ianuarie în Cora de la Lujerul, era că nu voi putea da mai mult din mine profesional până nu îmi rezolv viața personală. Eram, bineînțeles, singur, dar acum eram foarte sigur pe mine și mă maturizasem față de doi ani în urmă. Am încercat să repar relația precedentă, dar ne-am dat seama amândoi că nu are sens. Vroiam cariere diferite și n-am fi putut sta geografic împreună. Ne maturizaserăm foarte mult amândoi, dar în procesul ăsta ne-am înstrăinat. Trebuia să ne întâlnim să petrecem vacanța intersemestrială împreună, dar nu s-a întâmplat asta. Am băut jumate de sticlă de vodka de supărare, și m-am trezit a doua zi după masă pe podeaua din sufragerie, cu una din mahmurelile cele mai crunte din viața mea de alcoolist. Nu ne mai văzuserăm față în față de jumătate de an, și atunci după altă jumătate de an. Se terminase.

Am vrut să îmi redobândesc libertatea personală și m-am reapucat de fumat. De asemenea, am început să am încredere și să îmi facă plăcere să petrec timpul cu cineva. Dacă cu un an înainte m-aș fi limitat la beții și glume, acum chiar aveam răbdare și curiozitate să văd dincolo de defecte, de momentele enervante și de masca pe care o afișăm cu toții în public. Am descoperit un temperament și o bunătate foarte familiare care mă bine dispuneau fără să vreau și am început să zâmbesc cu o sinceritate și o bună dispoziție pe care nu le mai avusesem de ani de zile. Fusesem trist și neîncrezător atâta timp și acum nu îmi venea să cred cât de ușor îmi este să vorbim și că nu trebuie să stau să mă explic la fiecare pas.

Totuși nu mi-a fost ușor să îmi dau voie să mă atașez iar de cineva, și a fost nevoie de persoana potrivită ca să pot face acest pas. Am bănuit că m-ar putea durea în cele din urmă, și m-am gândit foarte mult la asta și la riscul de a mă simți iar ca ultimul om de pe pământ. Mi-a fost incredibil de frică, dar buna dispoziție și sentimentul de împăcare pe care mi-l aducea m-au convins să trec peste bariera autoimpusă. Privind în urmă, nu aș fi făcut altfel. Nu alegi de cine te îndrăgostești în viață, ci mai degrabă cauți moduri de a trăi cu asta și de a supraviețui. Pentru a doua oară de când exist, am reușit să pun pe cineva înaintea mea, din toată inima. Pentru a doua oară, am simțit că nu există nimic de nerezolvat, că pot face orice, că munca mea are un sens și că sunt cel mai liniștit om de pe pământ.

Dar într-un fel, de această dată am greșit. Nu prin ceea ce simt, n-aș putea schimba ceea ce simt nici dacă mi-aș dori asta. Pur și simplu prin natura lucrurilor. Mi-am deschis o parte din suflet, și am pierdut-o. Nu pot și nu vreau să o mai iau înapoi.

Mi-am dat voie să sper că am trecut peste acel ev mediu plin de nesiguranță și lipsit de perspectivă pe care l-am avut în facultate, dar am fost pus în fața unui alt tip de ură la adresa propriei mele persoane: inutilitatea și hopelessness-ul. Este vorba despre o ură de sine și o dezamăgire care mă consumă și mă obosesc în fiecare zi până când îmi vine să tremur și mă doare pieptul, și mă simt incapabil de a mai avea încredere în orice.

Yet again, I hate myself.

2010 - Anul când m-am simțit pentru a doua oară, învins.

Acum doi ani, am avut o primăvară și o vară care păreau să nu se mai termine niciodată. Tocmai terminam anul doi și aplicasem din iarnă la o serie de internship-uri, dar am privit cu dezamăgire cum colegi pe care îi considerasem mai slabi decât mine au primit oferte mai bune, în timp ce eu am fost forțat să refuz Microsoft Danemarca și semestrul Erasmus deoarece conducerea de la facultate mi-a explicat neoficial că respectiva bursă servește la altceva (asta este o poveste complet diferită).

Eram foarte speriat și foarte dezamăgit deși muncisem foarte mult în timpul anului. Aveam foarte puțini bani și perspectiva de a pleca din București și de a mă întoarce acasă mă îngrozea pentru că ar fi înseamnat să redeschid probleme personale peste care mi-a trebuit doi ani să trec. Reușisem cumva să mă îngrop în muncă și să uit de singurătate și nu vroiam ca acest miraj să se termine. Când m-am văzut pus la colț, am simtit foarte multă frustrare, dar am putut să mă controlez totuși și am sunat la BitDefender cerând să aflu motivul pentru care nu primisem nici un email de confirmare a aplicării mele, apoi după câteva mailuri în care am fost pasat de la o persoană la alta am reușit într-un sfârșit să obțin "privilegiul" unui test ușurel și apoi am reușit să programez un interviu. Odată ce am putut să îmi demonstrez cunoștiințele în fața unor ingineri, efortul meu s-a concretizat în final într-o ofertă. Nu m-am bucurat, poate, de ea așa cum ar fi trebuit, dar am semnat-o împăcat că voi putea rămâne totuși în București.

Vara în capitală poate fi o experiență dură dacă stai în cămin. M-am chinuit foarte aspru cu căldura de 40 de grade și cu gândacii care puseseră stăpânire pe întregul P5. În vara aceea am avut cele mai mari probleme cu gândacii pe care le-am avut în patru ani de stat în Regie, erau atât de mulți încât se urcau noaptea pe mine când dormeam. Dacă mă trezeam să aprind becul, vedeam cum toată podeaua învie și se retrage în colțuri. Mi-am spus că într-o zi o să fie mai bine și am încercat să mă conving că e OK. Aveam un sac de dormit vechi și rupt din care am scos căptușeala și dormeam în el, pentru că închizându-l până la capăt cu fermoarul nu lăsam gândacilor loc să ajungă la mine în timp ce dorm. Bineînțeles, îmi era incredibil de cald, dar am îndurat. Eram mulțumit cu proiectul la care lucram la muncă și pentru câteva săptămâni, părea că voi fi OK.

Apoi într-o Sămbătă dimineață m-am trezit cu o durere de cap stranie. Am luat o pastilă de Algocalmin și am decis să merg să îmi cumpăr ceva de mâncare, dar până să ajung în Carrefour am constatat că îmi este incredibil de frig și că tremur. Erau 35 de grade la umbră, și am înțeles atunci că este ceva în neregulă cu mine. Speram să fie doar o simplă răceală și să îmi treacă până Luni, așa că am luat un Paracetamol și am încercat să dorm. M-am trezit spre seară și febra nu îmi scăzuse deloc. Acum eram prea slăbit ca să mai stau în picioare. Dar eram complet singur și nu vroiam să merg la urgențe pentru că m-am gândit că dacă m-aș fi internat nu ar fi avut cine să mă ajute, așa că m-am pus înapoi în pat și am sperat să fie mai bine până dimineață.

Mi s-a părut una dintre cele mai lungi nopți din viața mea. Adormeam câte 10-15 minute, în care aveam coșmaruri și mă trezeam cu inima bătând să îmi iasă din piept. Transpirasem până la așternut deși aveam frisoane și nu mă puteam opri din tremurat. La prima oră am încercat să mă îmbrac și să merg la medic. Vroiam să cred că problemele mele se vor rezolva acolo, dar în timp ce stăteam amețit și febril pe scaunul incompetentului de medic din Regie și îl ascultam cum îmi reproșează că nu am fișă și că nu știu de căcat de hârtie îmi lipsește din dosar, mi-am dat seama că nu se va termina bine. Mi-a dat niște antibiotice în grabă și mi-a spus că nu îmi poate da adeverință pentru concediu medical pentru că nu sunt înscris la el, sau ceva în genul ăsta. Eram prea leșinat ca să mă pot certa cu el, așa că l-am înjurat în gând și m-am supus. Încă speram să fie totul OK.

Noaptea de Sâmbătă spre Duminică a fost și mai rea decât cea de dinainte. Antibioticele pe care le luasem nu mi-au scăzut deloc febra. Am încercat să mă duc la toaletă în mijlocul nopții, ținându-mă de paturi și de pereți, și când am aprins becul din baie mi-am dat seama că delirez de la febră, pentru că nimic din ceea ce vedeam cu ochii nu avea vreo legătură cu încăperea. M-am chinuit așa și în noaptea respectivă. A doua zi a fost puțin mai bine, dar per ansamblu mi-am dat seama că asta nu e doar o răceală și că trebuie neapărat să mă duc la alt medic. Cum nu vroiam să mai dau ochii cu incompetentul ăla, am decis să mă duc la Centrul Medical Unirea Luni dimineață la prima oră. În timp ce făceam duș ca să mă îmbrac să merg iar la medic, mi-am dat seama că am o durere ascuțită în spate. O știam foarte bine, și în momentul acela n-am mai avut nici o urmă de îndoială: făcusem iar pneumonie.

Vreo 10 ore mai tărziu, o radiografie mi-a confirmat asta. Doctorița mi-a prescris alt set de pastile, printre care antibiotice în valoare de aproape șase milioane. L-am sunat iar pe șeful meu și i-am spus ce s-a întâmplat și mi-a spus că ar fi bine dacă aș putea totuși să fac rost de o adeverință de concediu medical. L-am sunat pe tatăl meu și l-am rugat să meargă la medicul de familie de acasă și să îmi facă rost de una.
- Cred că totuși ar fi mai bine dacă ți-ai face tu fișă la un medic din București.
- Am nevoie de ea acum. Cât de greu îți este să mergi să îi cei o adeverință că sunt înscris acolo?
- Nu, pentru că tu ești student și trebuie să aveți medic la facultate. Eu nu dau bani să se îngrașe procul de medic de aici.
Mi s-a întunecat privirea după acest schimb de replici. Am ridicat telefonul la gură și am urlat în el "Well then, FUCK YOU!", apoi am închis. Șeful mi-a confirmat în cele din urmă să stau acasă liniștit și să mă fac bine.

Nu pot imagina un cuvânt sau o frază care să descrie în mod relevant cele două săptămâni care au urmat. Am slăbit vreo 7kg și eram atât de obosit încât nu puteam să stau treaz mai mult de câteva ore consecutiv. Mă forțam să mănânc ceva odată cu pastilele ca să nu îmi distrug stomacul, dar aproape totul îmi provoca greață. După ce am încercat într-o zi să îmi fac o omletă și am vomitat apoi, am renunțat. Mâncam doar pâine cu iaurt sau cu brânză topită. Odată la patru-cinci zile trebuia să ies din casă să îmi mai cumpăr câte ceva. Eram atât de slăbit încât mi se părea că acei 500m până la alimentară durează o veșnicie. Oboseam inclusiv îmbrăcându-mă și încălțându-mă, și trebuia să mă odihnesc înainte să ies din casă; apoi făceam pauze din 30 în 30 de metri ca să îmi trag sufletul și încercam să calculez cât la sută din drum am făcut. Odată ajuns înapoi, cădeam pe canapea și dormeam câteva ore, și abia apoi reușeam să mă schimb iar în haine de casă și să scot lucrurile din pungi.

Nici astăzi nu știu ce m-a determinat să rezist în acele două săptămâni. Eram convins că trebuie să trec cu bine, pentru că eram convins că pot și merit să fiu fericit. Îmi venea să plâng de supărare și de singurătate, dar aveam în mine o ură mai mare decât tristețea. Uram tot ceea mă determinase să ajung în situația în care eram, și disprețuiam să mă văd învins. Încet-încet, însă, zi de zi febra mi-a scăzut câte puțin și am reușit să stau câte cinci, șase, opt ore consecutive treaz. Am început să mă dau iar jos din pat pe timp de zi, apoi să stau la televizor, apoi să stau puțin pe Facebook. În cele din urmă am supraviețuit și m-am putut întoarce iar la muncă. Timp de trei săptămâni după aceea îmi era foame în continuu, dar mi-a luat un an întreg să ajung din nou la greutatea pe care o aveam înainte să mă îmbolnăvesc.

Pneumonia din anul doi m-a schimbat în două moduri. Pe de o parte, m-a făcut să îmi pierd încrederea în oameni și să mă resemnez în fața unei singurătăți interioare peste care n-am trecut până în anul patru. Pe de altă parte însă mi-a adus aminte de motivele pentru care vreau să trăiesc și de faptul că trebuie să mă bucur de mirosul aerului de dimineață și de aroma unei cafele tari. În ansamblu, am deprins atunci ură pentru bani, pentru cei care aveau bani, pentru cei care trișaseră și aveau prin pile lucruri pe care simțeam și eu că le merit, pentru cei care nu se chinuiau în aceleași condiții ca și mine, etc. Se poate spune de fapt că atinsesem un echilibru precar între a urâ totul și a vrea să îmi depășesc situația, dar amândouă împreună m-au ajutat într-un fel să uit și să o iau de la capăt, rupându-mă în sfârșit emoțional de oamenii din viața mea de până atunci.

Saturday, June 16, 2012

Einfach perfekt

Astăzi n-am avut chef. M-am trezit târziu. N-am alergat, n-am scris la licență. N-am citit nimic, nu m-am uitat la nimic. N-am vorbit cu nimeni. Am mâncat un hamburger la prânz, și mi-am luat o sticlă de Cola. În rest, am stat pe un scăunel, pe acoperișul blocului, și m-am uitat la același 20% din orizontul Manhattan-ului.

Înainte să dea drumul interjecției "pfff" de pe buzele sale (acompaniat, evident, de datul ochilor peste cap în stil melodramatic), aș vrea să-l avertizez pe cititor că m-aș fi putut uita la fel de bine și la un zid de pe care se cojește vopseaua. Sau, ca să nu risc vreo valență poetică, la un zid de pe care nu se cojește vopseaua. De fapt, chiar ieri am făcut asta la Starbucks. Nu știu de ce dau 1.45$ pe o cafea, dar având în vedere că nu am chef să îmi cumpăr nimic cu adevărat, presupun că e OK și așa.

Ultimele trei săptămâni au fost un fel de somn continuu. Am dormit cu ură pentru toate nopțile pe care le-am pierdut făcându-mi griji pentru mine și pentru alții (fie vorba între noi, mai mult pentru alții). Dar nu azi. Azi am deschis ochii de dimineață și m-am trezit cu o ură care m-a întunecat și pe care am mestecat-o toată ziua, încercând să o îngit, un sentiment care m-a făcut să tremur de ciudă și să îmi doresc să sfarm ceva până se face pulbere.

Am avut azi curajul să îmi confirm că am reale "trust issues", inclusiv vis-a-vis de prietenii cărora le cer de obicei sfaturi. Am avut curajul să recunosc că am ajuns un om mai vulnerabil decât mi-aș fi permis vreodată să fiu. Am un dispreț nemărginit pentru toți cei care mi-au repetat de nenumărate ori că nu voi fi fericit niciodată, pentru că știu că ei au spus asta doar pentru că nu vor ca eu să fiu fericit vreodată. La fel de mult îi urăsc pe cei care m-au văzut fiind slab, și pe cei care vor să mă vadă slab. Printre aburii de Starbucks, am scăpat printre dinți un amar "Urăsc tot.".

Bine, nu chiar tot. Sunt câteva lucruri pe lumea asta pe care le iubesc. Unul din ele e cafeaua, și celelalte câteva sunt persoane de care m-am atașat fără cale de întoarcere. Dar chiar și așa, urăsc sentimentul de inutilitate ori "hopelessness" pe care mi le-au stârnit, deci susțin în continuare că are sens să am trust issues.

Am pierdut azi capacitatea de a empatiza cu oameni care văd o soluție la problemele lor, sau care au ceva în viitor pe care să-l aticipeze. Aș avea nevoie de obiectivitate ca să pot empatiza cu ei, iar dezamăgirea și disprețul din viața mea nu mai merg mână în mână cu obiectivitatea. Cel mai mult urăsc liniștea și siguranța unui cămin pentru care știu sigur că aș munci până la extenuare, dar a cărui promisiune n-am obținut-o niciodată până acum. Deci clar nu poate fi vorba de empatie.

Urăsc sfaturile cretine și încurajările vide. Pot să mă mint și singur. N-am nevoie să îmi zică oamenii să mănânc, să dorm, să beau, ca să... nimic. Mănânc, dorm, beau și respir de când m-am născut și cei 23 de ani pe care îi am atestă că mă descurc satisfăcător la capitolele astea. Promisiunile pe care le așteptam eu aveau câte ceva după "ca să...". Din același motiv, detest promisiunile pe care le fac eu, din care am trunchiat în mod cretin scopul final acolo unde nu se potrivea sau nu era dorit. Nu-i vina mea că parte din lucrurile pe care le spun sună la fel de fals și superficial ca ale celorlalți. Așa îmi sunt cerute.

Dezamăgirea nu poate fi un mod de viață. Nu are nimic în comun cu genul de viață pe care știu că îl merit. Dar îmi doresc să o las să ardă în mine până va fi mistuit tot ceea ce mă poate lovi. Dacă e nevoie,... tot.